(…)De fiecare data cand stangul cadea pe a sa podea lucioasa, alunecoasa si primitoare, incepeau sa se certe intr-una, pana cand ajungeau la patima, la pasiunea nou-gasita si care nu ii lasa deloc in pace. Stangul, dreptul si tango-ul nu se prea aveau.
Incepusera sa priceapa acordul acestei unduiri. Se gaseau incompetenti, totusi.
Dupa trecerea verii, au reusit sa isi insuseasca forta, au inceput sa dezvolte acel acord. S-au folosit de suflet, desigur. Domnul Bardot si doamna Bardot erau stiuti ca soti. Vadit, ati spune. Povestea e alta.
Doamna Bardot incepuse sa isi risipeasca speranta, odata cu efervescenta domnului B. Domnul Ezequiel era atat de degajat, se simtea stapan pe situatie, era zeul pasiunii supreme si crea cercuri, definea sala de dans cu impetuozitate si frumusete.
-Domnule, folositi spiritul care s-a nascut candva, spuse domnul E., urmati-va sotia, gasiti acordul mult dorit !
-Nu se poate, domnule, femeia asta ma face sa imi pierd orice rabdare ! replica domnul B., transpirat si pierdut in ceata .
Doamna B.abia astepta aceasta ocazie.
-Draga, daca nu ai mai conduce cu picioarele, ci cu sufletul! Cu sufletul, draga, cu sufletul, nu cu fudulia.
-Domnule Bardot, lasati-ma, va rog, un minut, incerca timid domnul E.catre cocosul suprem.
-Nici vorba, m-a carat pana aici, aici stau si basta !
-Draga, nu te-a obligat nimeni sa ne incanti cu asta placere.
-Va rog, domnilor, pictati, pictati, nu va enervati.
In general, domnul B.se simtea stapan pe sine, dar cand venea ora de tango, gasea doar frustrarea in bratele sale. In bratele sale, pentru ca asa isi spunea mereu in sine. Nu era el de vina, el era binefacatorul. Facea pe plac sotiei sale fabuloase, astfel, nu avea de ce sa simta rusine sau nepricepere. Dorea sa fie perfect, dorea sa egaleze simtul artistic al dumneaei, sa o faca sa il doreasca in cele mai simple momente, doar atingandu-i palma. Si numai acceptand provocarea ar fi reusit sa o contrazica in viata lor de soti.(…)
